Blestemată sa nu pot scapa de mrejele în care sunt prinsă, niciodată.
Mă zbat neîncetat dorind sa evadez din propria soarta.
Lasă-mă aici, în acest univers lipsit de viaţa si îndreaptă-te spre o alta fata.
Iar astfel sufletul cuprins de lanţurile morţii, va mai înceta sa se zbata,
Inecata în propriul sange care mă îmbăta.
În aceasta clipa mă uit cu mirare la tine, fiind înconjurat de o groaza de minciuni.
Care au apărut de cand ai început sa mă suni.
În fiecare clipa petrecuta în grădină de crini.
Te găsesc scufundat în sentimente, intr-o mare de spini.
Fiecare suferinţă, tu, reuseşti sa mi-o alini.
Dar oare de ce de fiecare data trebuie sa pierim în focul ce arde cu neincetare, sa suferim?
Căci noi suntem singurii care ne chinuim.
Fiecare licărire de iubire ne dorim sa o împlinim,
Dar de fiecare data pierzand-ne speranţele, murim.
Ce rost are sa ne mai străduim?
Razele soarelui ies după fiecare furtună, pe care viaţa ruseşte sa o întunece.
La fel se manifesta si iubirea noastră, inimile noastre făcand-o sa se purifice.
Deci acum în postura de arcas al propiei armate, credinţa mea în forma de cruce,
Cu fiecare săgeata trasa din arcul magic al inimii mele începe sa se fortifice.
Si niciodată ceea ce am clădit nu o se strice.
Razele soarelui ies după fiecare furtună, pe care viaţa ruseşte sa o întunece.
La fel se manifesta si iubirea noastră, inimile noastre făcand-o sa se purifice.
Deci acum în postura de arcas al propiei armate, credinţa mea în forma de cruce,
Cu fiecare săgeata trasa din arcul magic al inimii mele începe sa se fortifice.
Si niciodată ceea ce am clădit nu o se strice.
 |
| Timpul vindeca toate ranile |
